Adulmecări

Jurnal din Groape

2015 2016 2017 2018

O carte de o frumuseţe dizolvantă. Nu doar pentru adâncimea ei umană şi nu numai pentru fineţea ei literară (şi culturală), ci pentru că acestea două se întâlnesc natural. (Cosmin Ciotloş) Am citit Adulmecările de câteva ori cu aceeași bucurie. Paradoxul lecturii, nu? Să te bucure priveliştea rănilor vii, deschise. Adică sângele, cu care ne plătim trecerea prin toate vămile. Și ale hârtiei. Bravo! Mulțumesc. (Marilena RotaruÎmi pare rău, dar Jurnalul acesta e o carte splendidă. (Alex. Ştefănescu) Am citit trei sferturi pe nerăsuflate. Ultimele 70-80 de pagini le-am drămuit ca un sinistrat resursele de apă. (Cristina Andrei)

Cosmin Ciotlos despre Adulmecari la Radio România Cultural: http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/2019/05/cristian-badilita-adulmecari/

Volum publicat de Libris Editorial. Poate fi comandat aici: https://www.libris.ro/adulmecari-cristian-badilita-LIB978-606-029-025-4--p10899437.html

Mai jos puteti citi fragmente din primul capitol

Coperta: Liliana Grecu. Foto: Mihael Balint

Acest „Jurnal de urme” continuă seria alcătuită din Nodul gordian, Tentaţia mizantropiei, Singurătatea păsării migratoare şi Godul nordian. Adulmecătorul ad-urmecător face parte din tribul călăzelor oarbe, al profeţilor muţi, al măscăricilor decapitaţi. El vânează după instinct, sufocându-şi victima prin îmbrăţişare. Scurmă ţărâna şi urmele vieţii care au rămas încă neşterse, încă neacoperite de alte urme, de altă viaţă, de uitare, de moarte. Contemplă norii – în zori şi în amurg – tânjind după un singur lucru: să devină, la ceasul cuvenit, urma punctiformă a unui fulger.

Un Jurnal este operă de ficţiune. Acest Jurnal duce ficţiunea până la confuzia ei cu realitatea. Orice asemănare cu persoane reale şi orice identitate de nume sunt absolut întâmplătoare.

Sisif la fotograf.

1 aprilie. Lecturi franciscane (I fioretti) pentru Săptămâna Mare. Francisc îşi petrece postul de patruzeci de zile pe Insula Mare (Isola Maggiore) din mijlocul lacului Trasimeno, lângă Perugia. Pleacă noaptea, însoţit de un barcagiu, pe care-l roagă să păstreze secretul. După I fioretti, Insula Mare nu e locuită (se numeşte Insula Mare în comparaţie cu altă insulă, mai mică, din vecinătate). În realitate existau câteva zeci de locuitori. Francisc se instalează într-un fel de colibă împletită din ramuri. Stă acolo, singur, până în Joia Mare, când barcagiul revine constatând că il poverello nu mâncase decât o jumătate de pâine şi aceasta „din respect faţă de Hristos”, adică pentru a nu egala postul lui Hristos. Rugăciunea hrăneşte, îţi dă energie, te face mai tare, mai puternic. Francisc pleacă imediat să predice, nu să doarmă ori să-şi refacă forţele după acest post extenuant. În mod normal cine a răbdat de foame câteva zile abia se mai ţine pe picioare. Dar postul nu e înfometare, postul e purificare, prilej de hrană spirituală, energizantă pentru spirituali, exterminator pentru materialişti. Cum să ţii post negru sau post îndelungat când duci o viaţă hiperactivă, trepidantă? El devine chin, prilej de boscorodeală şi acreală. Un post care-ţi acreşte sufletul nu serveşte la nimic, e nociv. Postul nu e performanţă, nu e probă la Jocurile olimpice ale creştinismului, e sacrificiu de bună voie, în limitele naturii tale, şi mai ales e purificare. Pentru un vorbăreţ postul ar trebui să fie prilej de amuţire; pentru un hulpav, prilej de „porţie redusă”; pentru un curvar, prilej de fidelitate şi înfrânare (bucuroasă); pentru o ţaţă, prilej de „bună cuviinţă”; pentru un şmecher, prilej de sinceritate; pentru un mârlan, prilej de exersare a politeţii; pentru un arivist, prilej de respiro („pierdut timpul”; dormit; nefăcutnimic); pentru un sindicalist, prilej de catehizare; pentru un bogat, prilej de risipă şi dar; pentru un sărac, prilej de bucurie (sărăcia este, nu-i aşa?, condiţia ideală a postitorului; într-un fel, săracul e regele postului); iar pentru toţi, prilej de a ne trece în revistă micimile, tarele, momentele ruşinoase, slăbiciunile, păcatele, unul câte unul, de a nu ascunde nimic sub preş, de a ne face singuri nostra culpa, fără poruncă, de a ne umili cu demnitate creştinească, recunoscându-ne în primul rând limitele şi neputinţele, apoi greşelile faţă de ceilalţi, singurul act care ne eliberează şi ne curăţă. Postul curăţă stomacul, dar pocăinţa curăţă inima (nu ajunge să contabilizăm păcatele; trebuie să le şi scoatem din cuibar, să le privim în ochi şi să le plângem cu lacrimi fierbinţi). Pe lângă rugăciunile pentru I., P.V. şi Sm. mă rog pentru curăţirea inimii de jegul asprimii şi al trufiei.

 

2 aprilie. Francisc era – Doamne, iartă! – megaloman şi masochist. Chiar şi atunci sau mai ales atunci când se umileşte o face pentru a-şi exhiba propriile păcate, pentru a şi le scoate în evidenţă, nu pentru a le extirpa/uita. Discreţia (virtute creştină prin excelenţă) nu face casă bună cu „Sărăcuţul”. Scena din capitolul 9 o completează pe cea din capitolul 1 (unde Francisc îi cere lui Bernardo să-l calce de trei ori pe gât şi pe gură). În capitolul 9, Lione primeşte poruncă să-l ponegrească în fel şi chip („meriţi să ajungi în iadul cel mai adânc”; „meriţi să fii blestemat de Dumnezeu” etc.), însă din gura fratelui ies numai binecuvântări. De ce trebuia „sărăcuţul” să-şi facă harakiri în public? Umileşte-te în chilia ta cât pofteşti, nu te da în spectacol. O să mi se spună că I fioretti e un text apologetic, de propagandă şi că Francisc ar fi fost primul care l-ar fi amendat. Nu există fum fără foc. I Fioretti hiperbolizează, poate, dar hiperbolizează lucruri şi trăsături reale. Tăvălirea prin noroi mi se pare la fel de aberantă şi necreştină ca scăldatul în bani. Isus n-a intrat gol puşcă în Templu, nu s-a autoflagelat, nu şi-a bătut singur cuie în tălpi. Fiul lui Dumnezeu are o conduită dumnezeiască, nobilă, echilibrată. Chiar şi atunci când îi sare ţandăra îi sare cu îndreptăţire, purtându-se tot ca Fiu al lui Dumnezeu. Exhibarea smereniei nu e decât o altă formă de trufie. Cred că şi simpatia lui Francisc pentru animale provine din aceeaşi incapacitatea de a fi mulţumit ca om (cu toate defectele, dar şi calităţile umane). Francisc iubeşte mai mult animalul din sine, nu omul, confundând adesea animalitatea cu simplitatea (şi invers). Vorbeşte cu păsările pentru că i se pare neînţeles de oameni; îmblânzeşte lupi fiindcă el însuşi, caracterul lui, comportamentul lui e mai aproape de al lupilor decât de al fiinţelor umane. Scena cu lupul din Gobbio pare copiată după Viaţa lui Pitagora de Iamblicos. Pitagora îmblânzise o ursoaică pe coasta de est a Italiei, „descântând-o”. De asemenea, într-o serie de apocrife, Isus-copil îmblânzeşte un leu feroce. Nu mai amintesc de leul lui Ieronim, din pustiul Palestinei. Scena îmblânzirii lupului din Gobbio nu putea lipsi din hagiografia primulului hippy celebru din istorie (sau al doilea? Primul fusese Diogene).

 

3 aprilie. Predica lui Francisc către păsări (I fioretti, cap. 16): „Surioarele mele păsări, voi sunteţi foarte îndatorate Dumnezeului nostru creator şi tot timpul şi în tot locul se cuvine să-i aduceţi laudă: pentru că v-a dat libertatea de a zbura pretutindeni; v-a dat veşmânt dublu şi triplu; mai mult, v-a păstrat neamul în arca lui Noe, în aşa fel încât semniţia voastră să nu se împuţineze în lume. Apoi, voi nu semănaţi şi nu seceraţi; Dumnezeu vă hrăneşte şi vă dă râurile şi fântânile, ca să puteţi bea, vă dă munţii şi văile ca să aveţi unde să vă adăpostiţi, şi arborii înalţi, ca să aveţi unde să vă faceţi cuiburile. De aceea voi nu trebuie să ştiţi să toarceţi ori să coaseţi. Dumnezeu vă îmbracă pe voi şi pe puii voştri. De aici se vede cât de mult vă iubeşte Creatorul, pentru că el vă dăruieşte atâtea lucruri; de aceea păziţi-vă, surioarele mele, de păcatul nerecunoştinţei şi întotdeauna străduiţi-vă să-l iubiţi pe Dumnezeu.” La finalul predicii păsările se închină, apoi se desfac în patru stoluri zburând spre cele patru puncte cardinale pentru a transmite cuvintele lui Francisc întregului univers. Mai puţin cunoscută, dar tot atât de frumoasă, e predica lui Anton de Padova către peşti (prefer să-l numesc Anton din Lisabona, pentru că acolo se născuse; a murit la Padova). Formidabil teolog, genial predicator, Anton a participat la campania împotriva albigenzilor din sudul Franţei, care se extinsese până în Italia. La un moment dat (I fioretti, capitolul 40), a vorbit câteva zile în faţa ereticilor, la Rimini, pe coasta de est, dar fără niciun rezultat. Întristat s-a retras pe malul mării (unde râul Marecchia se varsă în mare) şi-a început să le vorbească peştilor: „Fraţii mei peşti, după puterile voastre, mult trebuie să mulţumiţi Creatorului care v-a dat o asemenea nobil element pentru locuire, aşa încât, după cum vă place, aveţi ape dulci şi sărate; de asemenea, multe adăposturi pentru a scăpa de furtuni; v-a dat un element limpede şi transparent şi de mâncare, ca să puteţi trăi. Dumnezeu, blândul şi bunul vostru Creator, când v-a creat, v-a poruncit să creşteţi şi să vă înmulţiţi şi v-a dat binecuvântarea sa. Apoi, când a venit potopul, toate celelalte animale murind, doar pe voi Dumnezeu v-a salvat fără nicio pierdere. Apoi v-a dat aripioare, ca să puteţi străbate în lung şi-n lat, după cum vă place. Vouă v-a fost îngăduit, prin porunca lui Dumnezeu, să-l salvaţi pe Iona, profetul, şi după a treia zi să-l aruncaţi pe mal sănătos şi izbăvit. Voi aţi adus plata censului Domnului nostru Isus Hristos care, ca un biet sărac, nu avea cu ce plăti. Voi aţi fost hrana regelui etern Isus Hristos înainte de înviere şi după, printr-o taină deosebită. Pentru toate aceste lucruri voi trebuie să-l lăudaţi şi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu, că v-a dat atâtea şi asemenea binefaceri, mai mult decât altor creaturi.” Nu mai încape vorbă, predica s-a bucurat de un succes enorm în rândul peştilor, care „au început să deschidă gura şi să se plece”. Auzind minunea ereticii au năvălit în jurul sfântului Anton şi s-au convertit.

 

4 aprilie. Sâmbăta Mare mi-a adus şi vestea presimţită. Noul Testament a rămas din nou pe drumuri. „Cel mai important proiect din peisaj”, cum îi plăcea lui Valentin să-l dezmierde, a fost aruncat, dintr-un brânci, peste bord. După doi ani irosiţi prin falimentarea editurii Adevărul, voi scoate singur volumele (deocamdată nu ştiu sub ce formă). Mă încăpăţânez să cred că mâine va fi Învierea. Trebuie să mă cufund în lucru şi să nu mai aştept nimic. Chiar dacă va fi să mănânc iarbă voi continua proiectul.

 

5 aprilie. Primele şase exemplare din „Predica de pe munte”, ediţie artizanală, cu ilustraţii pe hârtie fabricată manual. Traducere, scris de mână, paginare unicat pentru fiecare filă. Copertele sunt din frunze de palmier, presate.

 

8 aprilie. Brăila. Conferinţă la Muzeul Carol I despre semnificaţia Paştelui, Postul Mare şi cateheza în primele secole creştine. Amfitrioni: Ionel Cândea şi Zamfir Bălan. E a treia sau a patra oară când vin la Brăila, dar prima dată când vorbesc în muzeu. Până acum toate întâlnirile (inclusiv expoziţia de poeme) au avut loc în mansarda casei Panait Istrati din parc. Am vorbit despre câteva aspecte pascale mai puţin cunoscute insistând pe semnificaţia celor patruzeci de zile destinate catehizării. Ulterior această perioadă va deveni „Postul Mare”. La sfârşit, o doamnă „din interbelic” ne-a ţinut o altă conferinţă cu „amintiri din copilărie”. Seara, cină oferită de membrii Rotary Clubului din Brăila, organizatorii întâlnirii. Atmosferă destinsă, jovială, marcată şi de prezenţa hâtrului Costel Pătrăşcan. Cumpărat un teanc de cărţi de la magazinul muzeului, în primul rând seriile de Opere Nae Ionescu şi Vasile Băncilă. Aforismele celui din urmă sunt bijuterii.

 

11 aprilie. Regret că nu am suficient timp (dar cine mă împiedică să-l am?) pentru a relua câteva lecturi din adolescenţă, probabil singurele fundamentale. Mă întorc însă mereu la Homer, la Balzac, la Zola (stilist de geniu), la Cezar Petrescu şi Selma Lagerlöf, pe care am descoperit-o cu adevărat în Franţa, pentru că în România nu se traduseseră, până în 1989, decât Gosta Berling şi Nils Holgersson. Lângă intrarea în hrubele Brăilei (adevărat oraş subteran) mi-am amintit de un episod din Nils Holgersson, care a stat îngropat în „submemorie” treizeci de ani. Nils pătrunde într-un oraş superb, cu străzi îngrijite, prăvălii bogate, oameni frumoşi. I se cere să cumpere ceva, dar nu are niciun ban. Îşi aminteşte însă că a văzut un bănuţ tocit afară, lângă zidul oraşului, aleargă să-l culeagă, dar când se întoarce oraşul dispăruse. Era un „oraş fantomă”, cum îi va explica ulterior gâsca Akka, un oraş care fusese blestemat, din cauza aroganţei locuitorilor, să nu revină la viaţă decât o oră pe an. Blestemul ar fi fost anulat dacă cineva ar fi cumpărat ceva de la negustorii-fantomă. Aşadar Nils ar fi putut salva oraşul, dar n-a ridicat bănuţul la timp. Pentru a-l consola mama-Akka îl duce în alt oraş, real, unde „nu se întâmplă nimic”. Ruină lângă ruină, oameni flămânzi, urâţi, nepoliticoşi, pretutindeni mizerie şi sărăcie. Nils pricepe că soarta oraşului fantomă nu e mai rea decât a oraşului din faţa sa. La ce bun să înviem fantome, hrube, castele, mânăstiri dispărute când România de azi e o megaruină pe care nimeni, oricât s-ar strădui, n-are cum s-o restaureze decât făcând tabula rasa şi rezidind totul de la temelie.

 

14 aprilie. Din toate Jurnalele „clasice” (Pepys, fraţii Goncourt, Gide, Kafka, Julien Green, Gide etc.) lipsesc intimităţile cele mai intime, scenele de sex, reacţiile directe, vorbele crude sau vulgare. Eliade scapă unele „crudităţi” în Jurnalul portughez. Şi cât de penibil este! După moartea Ninei se retrage pe ţărmul Oceanului, unde-şi linge rănile, dar brusc năvălesc „necesiţătile carnale” peste bietul „spirit pur” şi această obsesie, care devine tragi-comică, sufocă restul subiectelor. Tot ce vrea e... o femeie. Nici Kierkegaard, nici Şestov, nici Unamuno, pe care-i frecventează intens, nu pot înlocui o simplă, dar eliberatoare, partidă de sex. În cele din urmă apelează la o curvă (şi i-o „trage” de mai multe ori, ţine să noteze). Mai pomeneşte şi de „un secret al meu”, pe care nu-l mărturisise nimănui. Probabil tot de natură sexuală, greu de mărturisit într-un jurnal destinat publicării. O bombă de energie ca Eliade nu putea rezista fără femei. Nu se laudă că i-o "făcuse" de zece ori, într-o singură zi, Soranei, la Poiana Braşov? Cum se poate explica o asemenea operă şi o activitate, pe nu ştiu câte fronturi, fără o energie ieşită din comun? Opera lui Eliade este opera unui priapic, dar a unui priapic controlat, nu haotic, precum Iorga. Aş fi preferat să nu se publice Jurnalul portughez, dar recunosc că îmi doream să cunosc şi partea aceasta a vieţii lui, direct de la „protagonist”. Jurnalul e un gen literar ca oricare altul, nu poţi spune şi nici nu trebuie spus totul despre tine însuţi sau despre ceilalţi. O partidă de sex nu e cu nimic mai „intimă” sau mai „vulgară”, din punct de vedere literar, artistic, decât o reflecţie „elevată” despre fenomenologia lui Husserl. Depinde însă cine şi cum o notează. Toţi ateii comunişti din Franţa şi-ar fi dorit, probabil, un „jurnal porno” al cardinalului Daniélou, secerat de un infarct la uşa unei prostituate, pe care o ajuta din când în când cu bani. Sincer, chiar dacă aş fi citit un asemenea jurnal, scris de mâna lui Jean Daniélou, preţuirea mea ar fi rămas intactă. În fond, de când a ajuns sexul echivalent cu imoralitatea? De când? Imorali sunt ucigaşii de suflete, moraliştii impotenţi şi curvarii publici (de toate felurile), nu cei care-şi trăiesc viaţa privată aşa cum vor, fără să deranjeze ori să corupă. Viaţa sexuală e cea mai nobilă componentă a vieţii umane, cea mai nobilă şi cea mai firească. Tocmai de aceea nu apare, decât foarte rar, în Jurnalele „intime”. La urma urmei, ce poţi descrie în afară de câteva „poziţii”, anumite acte mecanice sau manifestări exterioare? Esenţa rămâne inefabilă, se experimentează, e o taină între cei doi. Creştinismul a trivializat sexul considerându-l o simplă funcţie animalică, de reproducere. E una din marile sale lacune, dar o „lacună” logică, fiindcă mesajul creştinismului timpuriu era unul eschatologic. Din moment ce sfârşitul lumii bate la uşă actul sexual, reproducerea speciei devin absurde. Abstinenţa nu e „înfrânare” ascetică, ci consecinţă logică a credinţei în venirea iminentă a sfârşitului. Această atitudine, justificată în primele decenii după Înviere, s-a perpetuat şi după aceea. Sexul, trecut în plan secund, dar nu condamnat, a devenit ulterior oaia neagră a enkratiţilor, apoi a ierarhiei „ortodoxe”, până la demonizarea lui în anumite medii „rigoriste” (monahismul). Tocmai de aceea revoluţia bolşevică a decretat „amorul liber” anulând şi „convenţia căsătoriei” împotriva acestei tradiţii creştine apăsătoare, care desfigurase componenta sexuală a creştinului reducând-o la „animalitate”. Comuniştii n-au „înnobilat” sexul, dimpotrivă, abia o dată cu ei s-a ajuns la gradul ultim al animalităţii, fapt pentru care au şi revenit asupra legislaţiei libertine. Dar ei au reacţionat extremist faţă de o anomalie extremistă. Natura umană implică viaţa sexuală; e un dat fundamental şi de netăgăduit. În sine, viaţa sexuală, ca parte firească a vieţii noastre, nu e nici morală, nici imorală, nici creştină, nici anticreştină. Este şi atât. Linia de imoralitate începe acolo unde a fost trasată de convenţia socială, prin cutume general respectate, sau prin legi cu caracter general. La fel şi perversităţile. Sexul în grup nu e nici moral, nici imoral pentru cei care-l practică de bună voie, din plăcere, în privat, fără a constrânge pe nimeni şi fără a leza pe nimeni. La fel raporturile homosexuale. Dar pedofilia, violul, agresiunea sexuală de orice fel sunt crime. Ele trebuie pedepsite drastic. Aici nu încape toleranţă. „Creştinii” moralişti nu cred în demnitatea fiinţei umane, în inteligenţa şi moralitatea ei intrinsecă, pentru că se autodispreţuiesc (cred că şi ceilalţi sunt la fel de slabi şi perverşi ca ei). De aceea moralizează creştinismul, transformându-l în lege păzită de călău. Isus n-a predicat legea, el a predicat eliberarea şi „salvarea”. Iar în privinţa vieţii sexuale n-a impus nimic. A vorbit numai despre căsătorie, căstoria nereducându-se la viaţa sexuală. Pe cât de ferm (da, ferm şi intolerant) s-a arătat în privinţa căsătoriei pe atât de indiferent a fost cu privire la viaţa sexuală. Omul e om, fiinţă raţională, morală, socială şi sexuală. Ce trebuia să mai precizeze Isus? El însuşi era şi om. I-a îngăduit fiecăruia să-şi urmeze firea.

15 aprilie. Paul-Victor.

 

16 aprilie. Cu câtă plăcere deschid, de fiecare dată, cărţile lui Alphonse Daudet! Nu există imn al iubirii de nivelul „simpluţei” Les étoiles. Un ciobănaş e îndrăgostit de fiica stăpânilor. Într-o zi se pomeneşte cu ea la stână, călare pe măgar, aducându-i provizii. La întoarcere, Stéphanette – aşa o cheamă pe frumoasă – nu izbuteşte să treacă râul Sorgue, crescut din cauza ploilor, şi revine la stână. Ce se întâmplă? Nimic. Adică, TOTUL. Amândoi privesc stelele, ciobănaşul descriindu-i cu pricepere şi melancolie harta cerului, un cer care-i aparţine, un cer „proprietate personală”. Ascultându-l Stéphanette adoarme cu tâmpla pe umărul său. Atât. Rămâi cu senzaţia de bucurie senină şi cu două boabe de lacrimă în colţul ochilor. Ce deosebire între Alphonse, tatăl, şi Léon, fiul, ultimul transformând în pamflet şi cruzime toată bonomia celui dintâi.

 

17 aprilie. La Brăila am primit câteva cadouri de la Zamfir Bălan, între care Jurnalul Societăţii Junimea, păstrat la Memorialul Ipoteşti, pe care-l răsfoiam pe vremea liceului, în compania lui Vali Coşereanu. Lui Vali i se datorează tot ce există azi la Ipoteşti (nu intru în „detalii penale”, nu le cunosc). Am urmărit pas cu pas etapele zidirii Memorialului Ipoteşti, contribuind chiar, fără voia mea, într-o mică măsură: înainte de plecarea în Spania i-am găsit adăpost acolo lui Petru Creţia. Prin 1983-1984, când mergeam aproape săptămânal la Ipoteşti, Vali (deopotrivă muzeograf, eminescolog, om de serviciu şi director) locuia într-o jumătate de WC. Tovarăşii rezolvaseră problema „biroului” turnând pur şi simplu o şapă de ciment peste gaura WC-ului destinat doamnelor şi trăgând un cablu de electricitate. Încăperea măsura trei sau patru metri pătraţi, abia încăpeau două persoane. Pe vremea aceea viitorul „Memorial Ipoteşti” consta din casa lui Eminescu (refăcută în anii 1950), bisericuţa familiei Eminovici, biserica „lui Iorga” (era şi a rămas biserica satului), un bust al poetului, două bănci şi WC-ul-birou. În „casa Papadopol” se afla sediul Miliţiei, iar terenul pe care sunt acum amfiteatrul, apartamentele de protocol, plus căsuţele de lemn şi parcarea aparţineau satului, nu muzeului. Vali s-a zbătut ca un erou la sfârşitul anilor 1980. Ne vedeam des atunci, mă săturasem eu însumi de piedicile cu care se confrunta. La centenarul morţii lui Eminescu a inaugurat, cu chiu cu vai, „matahala de ciment”, unde nu se putea locui pe timp de iarnă (existau sobe doar în câteva camere). Pe lânga asta şi-a pierdut sute de ore cu facsimilarea, inutilă, a manuscriselor, de care se apucase îmboldit de Noica. Dar cum poţi face o ediţie normală cu „tehnică” de nivel nordcoreean? Mergea cu trenul de noapte, îngheţat, de multe ori flămând, până la Bucureşti pentru a se milogi să obţină, de la Biblioteca Academiei, un caiet-manuscris câteva ceasuri, sau câteva zile, îl fotocopia, apoi se întorcea la Botoşani. În 1991, cum spuneam, i l-am trimis (de fapt, a fost o binecuvântare) pe Petru Creţia, care-şi căuta un refugiu. Petru locuia spartan, fără bucătărie, fără baie şi fără apă curentă. Nu avea cărţi, lucra la traducerile lui, dar prin el muzeul a ieşit de sub tutela celor de la consiliul judeţean Botoşani trecând la ministerul culturii. Fondurile au sporit, s-a început zidirea bibliotecii, amenajarea clădirilor existente. Momentul de vârf şi de împlinire a fost ministeriatul lui Ion Caramitru. Atunci Ipoteştiul a căpătat anvergura pe care o are şi astăzi, chiar dacă provincialismul n-a dispărut. Am şi organizat, în 2006, o şcoală de vară acolo, iar condiţiile au fost impecabile. De atunci l-am mai întâlnit o singură dată pe Vali, m-a încurcat cu Noul Testament, dar am trecut peste, am notat aceste rânduri despre rolul pe care l-a jucat în zidirea Ipoteştiului pentru că, la un moment dat, discutând cu o poetă care vizitase recent Memorialul, am aflat că Ipoteştiul e opera „botoşănenilor” (în general). Când e dublată de necinste ignoranţa devine josnicie. M-am bucurat să aflu, de la brăileni, că Vali continuă să lucreze, să scrie despre Eminescu (e cel mai autentic şi simpatic eminescodul pe care-l cunosc). El a publicat, la Editura Muzeului din Brăila, facsimilul Jurnalului Junimii, care conţine, practic, procesele verbale de la şedinţele vestitei Societăţi. Dar uneori excesul de profesionalism e la fel de păgubos ca lipsa de profesionalism. Volumul cu facsimile numără peste o sută de foi goale. Tot ce n-a fost completat în Jurnalul iniţial a fost facsimilat şi publicat. S-au consumat în felul acesta mii de kilograme de hârtie pe care nu e scris niciun cuvânt. Această ediţie are şi o Prefaţă de Eugen Simion. Plecând de la discuţiile despre ortografie purtate la întâlnirile Junimii, E. Simion afirmă că „ortografia nu este decât o chestie de convenţie” şi, ca atare, nu înţelege revolta unora împotriva recentei schimbări a regulilor ortografice propuse de Academie. Mi-a stat mintea în loc citind pasajul. Bine, domnule Simion, dacă ortografia e doar o „chestiune de convenţie” (şi aşa este, într-o anumită măsură; convenţia mai trebuie să fie şi logică) atunci de ce n-aţi păstrat-o pe cea veche – oricum mai logică şi mai simplă decât „interbelica de acum” – şi aţi cheltuit miliarde, miliarde, miliarde pentru a impune o altă simplă convenţie? În ce zi din an şi cam pe la ce oră gândeşte un director din RSR, ca să ştim când trebuie contactat? Să se anunţe la telejurnal!

 

19 aprilie. Jurnaliştii „de la cultură” îl citează pe Malraux cu o frază care nu-i aparţine (el însuşi a negat paternitatea): „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Drumeţii îşi justifică paralele cheltuite şi căscatul gurii în mod „profesionist” invocându-l pe Sfântul Augustin, care ar fi scris următoarele: Orbis terrarum liber est, et illi qui non commeant modo unam paginam legunt, adică, „pământul e o carte, iar cei care nu călătoresc (exact: „care nu se fâţâie de colo-colo”) nu citesc decât o pagină din ea”. Am cautat în opera lui Augustin fraza cu pricina. N-am gasit-o. Vorba e târzie, din Evul Mediu sau Renaştere, când umblarea prin lume a devenit sport european pe banii „concurentului”.

 

22 aprilie. Citat din insul care conduce guvernul francez: „Teroriştii au atentat la însăşi esenţa Franţei: sinagogi, moschei şi cimitire.” Dacă aceasta e, în viziunea primului-ministru, „esenţa Franţei” atunci „esenţa” primului-ministru francez ar trebui căutată prin Coreea de Nord.

 

24 aprilie. Cel mai plăcut şi eficient „exerciţiu” de relaxare: mă aşez în fotoliul-balansoar (cumpărat la mutarea în Rouen, 2001), lângă fereastră, închid ochii şi încep să mă legăn. Nu fac niciun efort mental, mă las aţipit de mişcarea balansoarului. Dacă nu sunt prea enervat sau prea obosit imaginile vin de la sine. Cea mai luminoasă e cu Bunica, aşezată în grădină, înconjurată de păsări, tăcută, cu faţa senină, ca o plantă crescută direct din razele soarelui. E chiar prelungirea unei raze de soare. Îmi amintesc o după-amiază plină de lumină, stând amândoi unul în faţa celuilalt şi tăcând. Minute în şir. Eu aveam vreo zece, unsprezece ani. Apoi: focul din cuptoarele de la Săveni, în faţa căruia adăstam minute în şir, până când simţeam că încep să mă topesc, la propriu, ca o lumânare. Imaginea unui sticlete, iarna, pe care l-am cules dintr-o ţeavă (să fi avut cinci ani). Îl ţineam în palme cu grijă, îi simt şi acum trupul mic şi căldura pătrunzându-mi în degete. Toată iarna i-am pus firimituri şi bucăţele de biscuiţi. Altă imagine: Irinuca şi Paul aşteptând cina pe canapeaua din salon, la Mt. Saint-Aignan, comentând „profesionist” un desen animat. Sm. interpretând-o perfect pe vrăjitoarea care-i adoarme pe toţi cei de la curtea regelui în Frumoasa din pădure, în timp ce eu, Irinuca şi Paul ne tăvălim de râs. Irinuca, la un an, aşezată lângă o căpiţă din Livadă. Are un batic pe cap. Urmăreşte, intrigată, zborul unei albine. Eu amestec magiunul într-un tuci, câţiva metri mai încolo. Tot cu Irinuca, "la cules pietricele” în parcul de la Mt. Saint-Aignan. Cu Paul-Victor plimbându-mă pe coclauri, la Bărbălăteşti. Odată m-am întins după mure, el dormea, o creangă l-a zgâriat pe un picioruş, s-a trezit, a scos un urlet sfâşietor, dar peste numai câteva secunde a readormit, probabil liniştit că era în braţele mele. Dimineaţa friguroasă când am hotărât să mergem cu maşina la creşă (de obicei mergeam pe jos sau cu bicicleta). În parcare se afla Monsieur Bavard (aşa îl poreciseră vecinii) care nu putea să pornească motorul. M-a rugat să vin cu maşina lângă a sa pentru a-şi încărca bateria. Am urcat la volan fără să-mi dau seama ce dramă avea să urmeze. Paul-Victor ţopăia vesel prin parcare, chiuind şi râzând, dar când m-a văzut pornind motorul, închipuindu-şi probabil că vreau să plec fără el, a început să urle ca din gură de şarpe, s-a repezit asupra maşinii, a început să bată cu pumnii în portieră (nu avea mai mult de un an şi jumătate). Monsieur Bavard încremenise, vecinii au ieşit la ferestre. Am oprit imediat motorul, am ieşit, Paul-Victor s-a aruncat în braţele mele, mă strângea atât de puternic încât abia puteam respira, am început să plâng şi eu ca prostul, i-am dat cheile lui Monsieur Bavard să se descurce singur, apoi am plecat la creşă cu Paul-Victor ţinându-mă strâns de frică să nu-l părăsesc iarăşi.

 

27 aprilie. Am descoperit zecile de fotografii cu căpiţe de fân şi glugi de porumb pe care le-am făcut acum patru ani. Fiecare anotimp are o marcă, un cod de identitate. Vara, căpiţele de fân. Toamna, glugile de porumb. Oriunde merg, în România, fotografiez căpiţe, aceste dealuri artificiale, minuscule şi fragile care conferă peisajului o nobleţe cu totul specială. Am arestat-o pe Liliana Grecu, cinci ore, într-o toamnă, pentru a fotografia glugi pe câmpurile din preajma Ipoteştiului. Voi reuşi să public vreodată albumul sau expoziţia visată atunci? Nimic, din opera lui Monet, nu se compară cu les meules. Legenda spune că, într-o dimineaţă, când pictorul a ajuns „pe şantier”, ţăranul se pregătea să încarce căpiţa-model în căruţă. Disperat (îi mai trebuiau câteva zile pentru a-şi termina ciclul) Monet i-a cumpărat pe loc căpiţa. Mi-e dor de Giverny. Mai ales de „sala de mese”, unde Monet îşi primea oaspeţii, de un galben solar, luminos, cum n-a mai văzut nicăieri. Mi-aş dori un asemenea galben în podul-mansardă. Proprietatea de la Giverny ajunsese o ruină în anii 1960. Michel, mezinul lui Monet, lăsase totul de izbelişte, grădina era o mare de bălării. Mobilele din casă începuseră să putrezească. Obloanele dispăruseră, acoperişul stătea să cadă. Americanii au restaurat paradisul. Acum Giverny e mai frumos decât fusese în timpul vieţii pictorului. Într-un sătuc învecinat îşi cumpărase o casă de vacanţă Clémenceau. Între cei doi s-a legat o prietenie ca-n Homer. Pentru victoria din 1918 Monet a pictat „Nuferii” expuşi la Orangerie. În braţele lui Clémenceau şi-a dat sufletul. Privind pozele mele cu căpiţe mi s-a făcut un dor nebun de Giverny. O asemenea grădină mi-aş dori undeva. Mă gândeam la cele „Trei hectare” de la Nichiteni (sunt compacte), dar acolo totul ar trebui luat de la zero şi e departe. Mi-ar lipsi muntele, pădurea. Dar cine ştie? Uneori regret că nu sunt pictor. Alteori regret că nu sunt compozitor. Alteori, că nu sunt arhitect sau regizor. Foarte rar sunt mulţumit de ceea ce sunt. Ideal ar fi să devin o căpiţă de fân pictată de Sorin Ilfoveanu sau de Marian Zidaru.

 

1 mai. Trăiască 10 Mai!

 

2 mai. Am urmărit un aşa-zis „reportaj” despre Piaţa Universităţii, transmis pe Digi 24 (se împlineşte, iată, un sfert de secol). Preţ de jumătate de oră, cât am răbdat, nu s-au pronunţat numele celor doi protagonişti, i-aş numi „ctitori” ai Pieţei, Marian Munteanu şi Dumitru Dincă. Piaţa din 1990 a fost cel mai extraordinar moment din viaţa mea de român (regret că a fost degeaba, nu regret că l-am trăit). Toate cărţile mele se datorează celor cu care am fost la Revoluţie şi în Piaţă. Dacă muream atunci sunt convins că altcineva ar fi scris aceste cărţi şi în memoria mea. De aceea ţin să notez aici numele care nu trebuie uitate niciodată cât se va vorbi despre Piaţa Universităţii: Dumitru Dincă (primul care a ocupat strada), Marian Munteanu, Petru Creţia (primul intelectual important care a participat la protest, înainte de a se deschide balconul; eram împreună), prietenii de atunci: Daniel Oghină, Mihai Gheorghiu, Rareş Stoica, Mircea Gherboveţ, din Liga studenţilor. De un sfert de secol simt că nu m-am urnit din acel loc. Şi acum parcă tot acolo scriu aceste rânduri în timp ce urlu din rărunchi: „Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât comunist”.

 

5 mai. Primele exemplare din Dezvăţături, ediţia artizanală.

 

10 mai. Ursita, Ursitoarele sau Ursoaicele (etimologie populară). „A ursi” provine din lat. ordior, „a urzi” soarta cuiva. Sunt trei Ursitoare la căpătâiul fiecărui nou-născut. Una toarce, alta deapănă şi a treia taie firul (precum Moirele greceşti sau Parcele romane). După ce ţin sfat, una proroceşte, cu glas tare, soarta pruncului, citind din „Cartea Ursitelor” numită şi „Cartea vieţii”. Doar moaşa aude această prorocire şi o transmite (sau nu) părinţilor. La origine se puneau pe măsuţa de lângă leagăn daruri: pâine, sare, apă, lână, busuioc, oglindă, pieptene. Darurile erau pentru moaşă. Ulterior s-a schimbat şi ritualul şi funcţia darurilor: ele se pun acum la ceremonia tăierii părului, când pruncul împlineşte un an. Pruncul îşi fixează singur soarta, alegând unul sau mai multe obiecte înşirate pe masă. Schimbarea s-a produs recent, o dată cu atenuarea sau cu dispariţia rolului moaşei, intermediară între Ursitoare şi părinţi. Mă uit la două poze de când aveam trei ani. În ambele ţin o cărţulie la piept (Pseudo-kinegetikos), probabil doudou-ul, obiectul meu preferat de atunci (al Irinucăi era un simplu prosop de bucătărie). Nu mi-a plăcut să citesc în copilărie. Până pe la 12-13 ani n-am citit nicio carte de la cap la coadă. Probabil însă că „aşa mi-a fost scris”, „urzit”, „ursit”, de vreme ce ulterior m-am îngropat în cărţi şi nu mă satur.

23 iulie. Cine s-a născut în a doua jumătate a secolului XX sau la începutul secolului XXI trebuie să înveţe pe de rost următoarele axiome: 1) comuniştii înving oricum, în orice situaţie; chiar dacă au plătit cu ani grei de puşcărie, cu exil, cu moarte, singurii vinovaţi pentru toate relele planetei sunt cei de dreapta (şi ei vor plăti până la sfârşitul lumii) 2) dreapta e, din capul locului, „fascism”; „dreapta” acceptată oficial (din Franţa, din Italia, din Spania, din Germania sau din România) este, de fapt, o stângă ceva mai reţinută; 3) dacă nu se acceptă axiomele 2 şi 3, care au devenit mai puternice decât dogmele Bisericii, există trei posibilităţi: 1) rămâneţi pe marginea istoriei, ba chiar muritori de foame; 2) sunteţi condamnaţi la închisoare şi la damnatio memoriae pentru „ideologie fascistă” (chiar dacă, istoric vorbind, fascismul n-a existat decât în Italia lui Mussolini între 1920 şi 1945); 3) sunteţi internaţi la psihiatrie, unde vi se va explica, de către medicii-democraţi, urmaşii lui Lenin, Stalin, Troţki, Pauker, Che Guevara et comp., că aţi ajuns în rai.

 

24 iulie. Cei care, la începutul anilor 1990, pupau Piaţa staliniştilor reinstalaţi la putere (Maurer, Brucan, Iliescu, acad. Bârlădeanu) propun astăzi legi pentru damnatio memoriae a legionarilor. În principiu, la asta se reduce initiaţiva „istoricului” de clasa a IV-a Crin Antonescu. Orice discuţie pe această temă trebuie să plece de la următoarele premise: 1) a fost mişcarea legionară din România condamnată de către tribunalul biruitorilor de la Nürnberg? Nu, tribunalul de la Nürnberg nu i-a pus în aceeaşi oală pe legionarii români cu naziştii germani şi cu fasciştii italieni (legionarii aveau o doctrină creştină, de factură gnostică, dar creştină, în vreme ce fascismul şi nazismul reactivaseră în mod explicit păgânismul militarist), dar şi datorită faptului că foarte mulţi legionari se găseau în lagărele naziste la sfârşitul războiului; 2) apoi, chiar dacă nu ne place doctrina legionară (şi, personal, n-are cum să-mi placă, fiind evident caracterul ei de erezie creştină) nu putem ignora faptul, istoric, strict istoric, că legionarii nu au condus niciodată România; după alungarea, binemeritată, a lui Carol al II-lea, statul român a fost condus de Antonescu, iar guvernul lui Antonescu, deşi majoritar legionar, era guvernul lui Antonescu. De altminteri, după numai trei luni, la sugestia lui Hitler, Antonescu s-a debarasat de legionari (în vreme ce comuniştii conduc efectiv România de peste şaptezeci de ani neîntrerupt; 3) sunt şi eu pentru damnatio memoriae, însă după un proces istoric echitabil; lucru destul de improbabil acum, chiar imposibil; nici măcar procesul, foarte simplu, al Mineriadei nu se mişcă. Pe legionari i-au judecat şi condamnat comuniştii, adică, Marii Criminali ai secolului XX. Orice jurist adevărat râde cu spatele de o asemenea situaţie. Cum să validezi o condamnare pronunţată de un criminal? Republica stalinist-criminală română validează condamnarea legionarilor? 4) legionarii şi-au plătit erorile/angajamentul cu viaţa, cu ani grei de temniţă, cu ani grei de exil; comuniştii nu doar că nu au plătit cu nimic, dar continuă să distrugă, veseli, România. De acord cu damnatio memoriae, tovarăşe preşedinte de republică stalinistă (adică republică impusă de Stalin), dar să fie de ambele părţi. Nu se poate ca un ditamai institut de teologie, subvenţionat de stat, să poarte numele stalinistului Iustinian Marina, iar numele lui Eliade, Noica, V. Horia, Cioran (care înseamnă zenitul culturii române în secolul XX) să fie şterse din cadastre; nu se poate ca busturile stalinistului Sadoveanu să fie etalat în toate oraşele patriei, ceauşistul Păunescu consacrat şi reconsacrat, iar Paul Goma ascuns sub preşul amneziei.

 

25 iulie. Telefon de la E.C.. Când amicii vor să mă scoată din sărite îmi spun bancuri sau „anecdote” cu Pleşu, Liiceanu, Patapievici... Cică Pleşu, făcându-i-se dor de lectură, a intrat zilele trecute într-o librărie Humanitas din Cluj şi a cumpărat câteva titluri. Librăreasa a avut impertinenţa să nu-l recunoască sau pur şi simplu n-a putut să-i vândă volumele cu reducere. Ultragiatul i-a telefonat lui Liiceanu care ar fi concediat-o pe librăreasă. Habar n-am dacă e adevărat sau nu... Dar asta mi-a amintit un episod din 2004, când, la propunerea lui T. Urian, am realizat un număr România literară despre filmul lui Mel Gibson, Pătimirile lui Isus. Au scris, excelent, Nemoianu, Papahagi, Sebastian Maxim, M. Neamţu etc.. Pleşu realizase deja un grupaj contra Mel Gibson în Dilema. După apariţia acelui număr dilematic mi-a declarat, fără aprige mustrări de conştiinţă, că nici nu văzuse filmul, „pentru că oricum e o porcărie”. Numărul nostru din România literară s-a bucurat de succes, iar Dilemuţa a rămas cu oiştea-n gard. Paranteză: textul lui Papahagi, cel mai fan Mel Gibson dintre noi, începea cu o diatribă teribilă împotriva lui Pleşu, pe care am fost obligat să o elimin. Papahagi a stat îmbufnat multă vreme din cauza asta, dar anul următor, când francezii l-au şutat, refuzându-i cetăţenia, s-a dus cu mânuţa întinsă la Pleşu, care i-a oferit (pe merit, de altfel) o bursă NEC. Eh, dacă i-aş fi publicat textul necenzurat!? Închid paranteza. După numărul din România literară am revenit în România pentru seminarul Septuaginta, pe care-l organizam o dată la trei luni, şi pentru începerea Seriei de Opere Steinhardt, pe care o propusesem la Humanitas (plagiată ulterior de Polirom, cu hazul aferent). Dimineaţa, la seminar, Pleşu apare cu faţa vânătă, nici nu mă salută, se scuză la pereţi că are o „întâlnire importantă” şi dispare. A doua zi mă văd şi cu „importantul” de la Humanitas, care-a întârziat peste jumătate de oră, deşi era gazdă, iar eu invitasem întreaga echipă: doi universitari, un preot, un episcop. După discuţie (de fapt, un monolog al meu urmat de un sughiţ aprobator al „importantului”) mi se întinde o mână flască, dispreţuitoare şi în loc de „la revedere” aud: „Mel Gibon!” Atât. Cât de jalnici sunt aceşti „luminători” ai naţiei şi cât de infantili! Sărmanii, nu dormiseră nopţi de-a rândul pentru că s-au simţit „jigniţi”, în „onoarea” lor intuşabilă, de câteva texte argumentate. Toate întâlnirile şi „discuţiile” cu ei s-au petrecut sub semnul penibilului. Autococoţaţi pe un soclu imaginar Pleşu, Liiceanu şi, mai recent, Patapievici nu suportă decât adulaţiile. Liiceanu n-a vrut să mai dea ochii cu Toader P. după ce acesta, pe bună dreptate, l-a pus la punct în chestiunea Kosovo. Inconştienţii din RSR (deveniţi acum, brusc, amnezici) semnaseră un apel criminal împotriva sârbilor, redactat de „marea conştiinţă” de la Humanitas. Când au dat nas în nas pe holul unui post de radio sau de televiziune (nu-mi mai amintesc exact) Liiceanu i-a întors pur şi simplu spatele lui Toader şi s-a fofilat într-o altă încăpere, de unde n-a ieşit până când n-a plecat „mucosul”. Eu însumi i-am promis corecţia cuvenită pentru pierderea celor două capodopere, la Humanitas, Jurnalul fericirii şi Jurnalul lui Eliade. Nu mă grăbesc, toate vor fi răsplătite la timpul lor. Piesa e doar la actul III, iar finalul ne aparţine. Aceşti doi „formatori de conştiinţe” – Pleşu, ministru în timpul Mineriadei; aliat al lui Iliescu; Liiceanu, insul care a pierdut cel puţin două capodopere ale culturii române şi care a incitat mereu la ură prin apeluri dobitoceşti – nu pot respira decât în prim-plan. Umbra nu le prieşte; discreţia nici atât. Cu un cinism desăvârşit au decimat, în numai câţiva ani, prima generaţie postcomunistă ajunsă la nivelul generaţiei interbelice, generaţia celor şcoliţi în Occident (nu la cantina din Păltiniş sau pe holurile Casei Scânteii), cu doctorate adevărate, cu performanţe internaţionale. Întorşi de la Paris, de la New York sau de la Berlin în RSR, foştii cărturari de elită, foştii mei buni prieteni, Toader P., Papahagi, Guran etc. au ajuns maimuţele pedeliste manipulate de tripleta Pleşu-Liiceanu-Patapievici. Chiar dacă nu a fost o strategie conştientă rezultatul e tragic. Cărturarii din Occident s-au făcut de băcănie, iar cei trei au rămas tot în fruntea bucatelor, "lideri de opinie", vătafi ai „culturii” şi ai „valoooooorilor” naţionale. Dar ce rost mai au argumentele în RSR? Vinovaţii rămân aceiaşi: noi, cei care „n-am avut curajul să mâncăm c.”, aşa cum mi-a declarat pe şleau un „înţelept” acum doi ani. Ăştia citaţi mai sus „au avut curajul”. Au mâncat munţi de c., de aceea România miroase acum... a trandafiri. Apropo de concedierea librăresei de la Cluj... Odată am fost târât de un amic italian într-o librărie Humanitas. Trebuia să-şi recupereze câteva pachete şi avea nevoie de mine. Spre enervarea mea librarul m-a recunoscut, m-a însoţit la rafturi, ba mi-a şi oferit două carţi „din partea casei”, eu declarându-i că nu cumpăr cărţi apărute la această editură.

 

26 iulie. Fiindcă tot am pierdut vremea cu acest nonsubiect: am şi o amintirea frumoasă cu Pleşu. La un moment dat, venind la Bucureşti pentru o şedinţă Septuaginta, am tras, ca de obicei, la Paleologi, pe strada Armenească (dormeam în bibliotecă). Pleşu se certase cu Al. Paleologu din cauza episodului CNSAS: fostul deţinut politic fusese exhibat de propriii săi amici şi admiratori ca fiind cel mai teribil informator de Securitate din România. Într-o seară, după şedinţa Septuaginta, Pleşu mă roagă să-i aranjez o întâlnire de reconciliere. Al. Paleologu se apropia de finiş, mergea greu, nici nu mai cobora în salon, îşi petrecea zilele în camera de sus, unde şi dormea (în patul-covată). Pleşu s-a prezentat punctual, eu i-am deschis, purta o pălărie cu boruri foarte largi (un ţigan din cartier îl luase drept bulibaşă). L-am condus până la etaj, am anunţat piesa cu titlul „Împăcarea zmeilor”, cei doi s-au privit la început cam năuciţi, dar imediat au izbucnit în râs, s-au îmbrăţişat şi s-au aşezat la taclale. Peste câteva luni Al. Paleologu murea, poate ceva mai senin datorită acestei împăcări. ♦ De ce am terminat-o cu Pleşu (eu, nu el, cum propovăduieşte Urbi et orbi) după ce, patru ani, am fost aproape „amici” şi am construit împreună Septuaginta? În toamna lui 2005, la Berlin, confundându-mă probabil cu una din sluguliţele-i bucureştene şi uitând că eu nu uitasem nici Mineriada, nici Paleologhiada (le-am pus doar între paranteze de dragul Septuagintei), mi-a reproşat că-l apăr pe Goma contra „maaaarilor” conştiinţe de pe malul Dâmboviţei şi că „am o relaţie complicată cu România”. Irinuca tocmai se născuse, iar Pleşu îmi servea lecţii de „morală” fanariotă în loc să-mi spună, omeneşte, creştineşte: „Să-ţi trăiască fetiţa, amice!”

 

27 iulie. Am avansat cu volumul de „romane haiku”. Titlu provizoriu, Ludicidades. Scriu în căsuţa de sus, înconjurat de pomi, uitându-mă din când în când la coasta împădurită. După ora 16 temperatura depăşeşte 25°C. Sunt obligat să deschid ferestrele, ori să pun în funcţiune ventilatorul. Vrăbiile, care şi-au făcut cuib sub acoperiş, ciripesc non stop. Din fericire s-a încheiat campania de cosit (motorizată). I-am trimis o versiune din Ludicidades lui Dan Teodorovici, la Polirom. Mi-a răspuns cu diplomaţie: trebuie să ceară părerea „comitetului de lectură”. Hopa! Ştie că nu mai sunt în graţiile Mosadului socialist şi încearcă să-şi scoată elegant cămaşa. L-am calmat explicându-i că i-am trimis textul din amuzament. Lupescu îmi datorează nu doar Septuaginta (pe care eu, nu altcineva, am oferit-o editurii Polirom, NEC susţinând varianta Humanitas, ceea ce ar fi fost o catastrofă); îmi datorează ani din viaţă. Passons. La ce bun să citez nume care au intrat deja în neant?

 

29 iulie. Dan Stanca, Ghetsimani 51. Citit dintr-o sorbire. Mă bucur să văd că Dan e recunoscut de tagma care l-a ignorat zece ani. În anii 1990 eram printre puţinii care „îşi pierdeau vremea” citindu-i romanele. Acum, nume care mă ridiculizau atunci pentru entuziasm au devenit mai entuziaste decât mine. Ghetsimani 51 are o intrigă nebunească, personajele migrează din SUA în Polonia via România anilor 1950 cu o dezinvoltură bulgakoviană. Eroul central este, până la urmă, Emilian Kolbe, martirul ucis de nazişti, canonizat de Ioan Paul al II-lea. Dan are vizionarismul, forţa stilistică şi talentul copleşitor al lui Marian Zidaru, pictorul. E un Marian Zidaru al literaturii. Ar trebui declarat monument naţional şi tradus în limbile de circulaţie. Promovat de către cine? De către ICR? Hahaha. Noapte bună şi coşmaruri plăcute.

 

1 august. Rescriu, corectez, periez „postumele unchiului Serenus”. I-am trimis o versiune şi lui Nichita Danilov. De asemenea, lui Petru Popescu şi lui Dorin Tudoran. Ţin la părerea lor. Nu am decis încă titlul final. Versiunea lui Nichita se numeşte Norul de piatră. A lui Dorin, Ludicidades. Sunt treizeci şi şase de texte. Probabil nu le voi păstra pe toate.

 

2 august. Cunoscând, de pe teren, principiile „moralei” româneşti prevăd că peste un an, doi niciunul din cele şase milioane „eroi” care l-au votat pe antigravitaţionalul de la Cotroceni nu-şi va recunoaşte votul. Toţi vor pretinde că au votat cu noi, cei care „aberăm” amintindu-le, de un sfert de secol, nelegitimitatea republicii bolşevice. Ce blestem masochist apasă oare peste creierul acestui popor, neîngăduindu-i să gândească şi să se comporte normal? Zilele trecute am asistat, fără să vreau, la un dialog între cinci pieţari/negustori. Comunişti sadea, era să zic „pur sânge” – contradicţie în termeni – dar cu prinţip. Toţi cinci pretindeau că-l votaseră, în 1990, pe ... Raţiu. Aşadar eu am fugit din RSR, în 1991, pentru că inclusiv analfabeţii comunişti din Curtea de Arge îl votaseră pe Raţiu. Le-am trântit plasa cu roşii etc. pe tejghea, le-am cerut banii înapoi şi am plecat val-vârtej ca să nu comit vreo necomisă. Nu e nicio diferenţă între atitudinea acestor pieţari şi cea a foştilor amici, băsişti până peste urechi, HRP, Papahagi et comp. Ba da, e o diferenţă. Pieţarii pretind că nici nu auziseră de Iliescu, la un sfert de secol după ce l-au votat cu patru mâini, amnezicii recenţi au uitat de cârdăşia lor cu Băsescu la numai câteva zile după ce-au pierdut ciolanul. Băsescu? Cine-i ăsta? Ce legătură am avut cu el? Singurul băsist din RSR, timp de zece ani, a fost... Bădiliţă. Zece ani a condus ICR, Academia, guvernul şi televiziunea. Dar atât de parşiv e acest Bădiliţă, încât s-a travestit la perfecţie pentru a nu fi recunoscut. A luat pe rând, ori simultan, înfăţişările lui HRP, Liiceanu, Pleşu, Cărtărescu, Baconsky, Papahagi, Paleologu, până şi pe-a coanei Zoiţica Udrea...

 

5 august. Cum să nu te blocheze valul de milă, orchestrat de comuniştii francezi, faţă de Grecia, una din cele mai profitoare ţări ale Uniunii Europene? E ca şi cum i-am plânge de milă infractorului D. Voiculescu pentru că n-a fost lăsat să fure tot ce ar fi vrut să fure, nepăstrându-şi în conturi decât vreo câteva zeci de milioane. Când românii şi bulgarii au un salariu de cca 300 euro pe lună (şi nimeni, dar nimeni nu le plânge de milă) noi trebuie să-i compătimim pe comuniştii greci, care (auzi nedreptate!) nu câştigă decât 750 euro lunar, după ce-au supt cât au poftit la ţâţa Europei. Să mergem cu logica până la capăt. Luna viitoare tragem un bocet la capatâiul Franţei, unde salariul minim e de... numai 1200 euro! E indecent, tovaraşi! Cum, doar 1200 euro? Trebuie tăiate imediat salariile, de 300 euro, ale românilor pentru a le ridica moralul francezilor. Hai la lupta cea mare... Aşa nu se mai poate.

 

7 august. Pe 18 decembrie se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Vintilă Horia. Deocamdată nu se mişcă nimic. Nicio instituţie din RSR nu dă semne că i-ar păsa de acest eveniment. E totuşi centenarul singurul premiu Goncourt pe care-l au românii. Dar câţi dintre românii spălaţi pe creier, îndopaţi cu versurile lui Păunescu, cu tocăniţele lui Breban şi onanismele lui Cărtărescu, ştiu acest lucru? Va trebui să mă implic şi să organizez ceva.

 

10 august. Sunt anunţat, printr-un telefon de la Consiliul Judeţean Argeş, că am fost ales „personalitatea anului 2014 la... Cultură”. Dar să nu cred că am fost ales datorită vreunui merit personal... S-au tras sfori, am fost susţinut de „amici” etc. Întreb care este valoarea „premiului”? „O diplomă şi o masă festivă”. Îi mulţumesc persoanei de la capătul firului pentru informare şi mă scuz că nu pot veni. E o adevărată epidemie a „premiilor” în RSR. Unde te întorci dai peste festivităţi de „premiere” à la Stan şi Bran. Un juriu alcătuit din trei, patru nulităţi, în cel mai bun caz, seminulităţi atribuie „premii”, constând într-o bucată de hârtie şi un medalion de tablă, altor zeci de cretini/nulităţi/seminulităţi. Şi toată lumea... se bucură. Îmi amintesc scena când E. Simion, preşedintele academiei RSR, îşi acorda singur un premiu via Teoctist. În public, Simion îi întinde lui Teoctist o diplomă dădăcindu-l cum să i-o returneze cât mai discret şi mai „academic” cu putinţă. În RSR am acceptat două premii mari şi late (las’ că nici nu s-au înghesuit „oficialii” să mă onoreze prea des): unul, pentru Septuaginta (deşi nu-l menţionez niciodată; în 2002, când mi s-a acordat, avea prestigiu; ulterior, văzând ce torşoane au primit acelaşi premiu, l-am renegat fără ostentaţie); al doilea, premiul „Academician C. Erbiceanu” pentru Noul Testament. Ambele au constat în sume generoase. M-au „premiat” destul compatrioţii mâncându-mi decenii din viaţă, „dăruindu-mi” milioane de şuturi în fund... Singurul premiu pe care mi-l doresc e bucuria cititorilor. Pentru cititori public, pentru ei îmi fac meseria în condiţii de maquisard. Un cititor care devine cu un dram mai inteligent, mai informat şi mai sensibil datorită căţilor mele, valorează cât două milioane de premii RSR.

 

11 august. Principele Nicolae a fost eliminat de pe lista de succesiune la tron. Bâlciul republican a contaminat şi Casa Regală. La urma urmei, toate aceste promovări şi sancţiuni, în interioarul Casei Regale, id est, Familia Mihai de România, sunt egale cu zero atâta vreme cât România continuă să fie republică. Indiferent de ukazurile buniceşti, Nicolae va rămâne de iure succesor la tron după Margareta. Mă bucur că a scăpat de atmosfera machiavelico-securistă de la Palatul Elisabeta, unde, acum zece luni, am trecut pentru ultima oară. Deşi mă invitase principele Radu, am fost primit de un avocăţel, Luca Vlad, pe un hol. Am stat acolo aproape un ceas, discutând despre... nimic. O jumătate de zi pierdută (cu drum cu tot), în loc să fi lucrat la Noul Testament. Plus o importantă donaţie de carte, pentru care n-am primit nici până azi un cuvânt de mulţumire. Eu nu am nevoie nici de monarhie, nici de Casa Regală. Ce-ar putea face Casa Regală pentru mine personal? Nimic. Sunt monarhist pentru România, nu pentru Duda sau pentru Margareta. În cursul acelei întâlniri mi s-a reconfirmat că familia Duda nu doreşte altceva decât o sinecură pe viaţă din partea guvernului republican şi un palat pentru a lenevi confortabil. Eu ceream o atitudine clară pe subiectul referendumului promonarhie; avocăţelul imberb se lăuda cu activităţile de... promovare a vinului şi izmenelor populare româneşti în străinătate. Quousque tandem abutere...?

 

13 august. La Digi 24 se anunţă un reportaj intitulat „fenomenul credinţei la graniţa cu misticismul”. Din spotul publicitar reiese că „misticismul” ar fi o boală psihică, foarte periculoasă, de care suferă milioane de compatrioţi. De fapt, jurnaliştii se referă la superstiţie. Dar, ca de obicei, încurcă lucrurile. Că românii sunt bolnavi de primitivism superstiţios nu e nicio noutate; dar să echivalezi superstiţia cu misticismul ţine de incultură. Mistica e gradul maxim, cel mai pur, cel mai subtil de religiozitate. Mistici au fost şi sunt toţi sfinţii adevăraţi. Comuniştii au considerat misticismul „boală psihică”, „atitudine retrogradă”, „primitivism”. Or, aceşti domnişori de la Digi 24 se declară „anticomunişti”. De ce românul nu poate dormi liniştit până când nu se bagă la ce nu se pricepe? Ba mai dă şi lecţii celorlalţi.

 

15 august. Ieri am încălecat Logănelul cu 1.6 aripi la motor şi am plecat pe malul Oltului, fără destinaţie precisă. În apropiere de Râmnicu-Vâlcea am oprit şi m-am întins pe iarbă, lângă o salcie pletoasă... După vreo zece minute am sărit ca ars. În semipustietatea aceea paradisiacă a dat buzna... un alai de nuntă. Mire, mireasă, vornicei, naşi-fruntaşi, nuntaşi. Dintr-o Dacia 1300, cu patru boxe deasupra, se revărsau maneluţe, maneluţe, maneluţe. Conform „tradiţiei”, mirii veniseră la o fântână pentru a se purifica (şi stimula hormonii belşugului) stropindu-se cu apă. Mă întreb de ce nu s-au azvârlit de-a dreptul în Olt? Apoi s-a încins o horă drăcească în jurul găleţii (pe care, în paranteză fie spus, o umplusem chiar eu, ceva mai înainte). „Organizatorul” se numea „Pendulă” („Nea Pendulă”). Cât pe ce să ajung şi la petrecere. Am scăpat cu un demaraj urgent. „Natură” mi-a trebuit!

 

19 august. M-am apucat de un volum Manuel García Morente pentru editura Grinta. Pe lângă extraordinarul „Hecho extraordinario” am tradus şi trei conferinţe rostite după convertire. „Ceea ce ţine de materie, scrie don Manuel, bogăţie, bani, nu putem da altora fără să ne privăm pe noi; ceea ce ţine de spirit putem da şi niciodată nu ne vom împuţina. Cine are zece pesetas şi dă cinci rămâne doar cu cinci; în schimb, cine are bogăţie spirituală şi dă din această bogăţie nu rămâne cu mai puţin. Cine dă o monedă o pierde; cine dă altuia un sfat bun nu pierde nimic.” Aferim, don Manuel! Dar la pensie cine o să ne dea înapoi? Apropo, mâine, poimâine împlinesc cincizeci de ani şi n-am avut niciodată „servici”. Din ce voi trăi „la bătrâneţe”? „Din ce-ai trăit şi până acum, pasăre a cerului pe pământ!” Tot don Manuel: „Problema fundamentală a vieţii constă în aceste trei mari, chinuitoare şi înfricoşătoare întrebări. Va fi viaţa mea veşnică? Va fi unică? Va fi sfântă? Dacă cineva sau ceva, dacă o disciplină sau o ştiinţă, filozofia sau o persoană cu autoritate, ne-ar asigura în chip nedezminţit şi atât de cert, încât nu am avea nicio îndoială, că viaţa noastră va fi veşnică, unică şi sfântă, cel care ne-ar oferi o asemenea certitudine ar eradica din noi toate spaimele şi toate chinurile.” Cele trei întrebări sunt arogante şi indecente. Nu, eu nu vreau ca viaţa mea să fie veşnică, unică şi sfântă. Vreau să fie luminoasă. Creştinismul nu înseamnă egoism, nu înseamnă comerţ cu viaţa veşnică, nu înseamnă originalitate cu orice preţ, nu înseamnă performanţă. Creştinismul înseamnă lumină, veselie, bună dispoziţie, chiar în mijlocul iadului. Tot o formă de aroganţă e şi asta, însă ceva mai decentă şi mai pitorească.

 

22 august. Discutat cu Lucian D., directorul Bibliotecii judeţene Craiova. Vom organiza împreună centenarul Vintilă Horia. El se va ocupa de logistică, eu de selectarea invitaţilor şi de partea ştiinţifică. Va fi greu cu selecţia, dat fiind că nu prea există, la ora actuală, specialişti în opera lui Vintilă Horia. Eu însumi, deşi i-am citit aproape toate volumele, în cele trei limbi în care a scris, nu mă consider decât un amator. Am făcut o listă cu participanţi. Data: începutul lunii decembrie. I-am înştiinţat pe Marilena Rotaru şi pe Basarab Nicolescu. Mi-au confirmat prezenţa. Marilena ar fi vrut să mişte ceva la Bucureşti, Academie sau ICR, dar i s-a răspuns că un fost activist PCR de la nu ştiu ce institut antiromânesc (finanţat însă cu bani româneşti) s-a opus vehement. Vintilă s-a născut la Segarcea, se va naşte a doua oară la Craiova. Cum reuşesc să-mi aglomerez sistematic viaţa? Recapitulez: Evanghelia după Luca: mai am de redactat notele patristice, apoi să corectez şi să-i trimit versiunea lui Emanuel pentru confruntare; Ludicidades (de reluat după observaţiile primite de la Nichita şi Dorin); a doua ediţie, completată, din Teme, personaje, sărbători...; scrierile lui Manuel García Morente pentru Grinta; Copilăria lui Isus (paginată, dar fără editor); colocviul Vintilă Horia plus editarea Actelor; pregătirea cursului despre sacramente pentru Veneţia. S-a reeditat şi Apocalipsa, cu ajutorul Fundaţiei Erbiceanu. Tot la Vremea, în seria Marile Texte ale Creştinismului.

 

26 august. Scuze inventate de unii care vor să evite colocviul Vintilă Horia. Majoritatea universitari (leafă, carieră, deh, riscuri!). Unul „îşi serbează tocmai atunci aniversarea”; altul „nu e competent”; altul „nici măcar n-a auzit de Vintilă Horia”, deşi predă limba şi literatura spaniolă într-o universitate; cea mai grotescă: „Vintilă Horia, mare scriitor, dar personaj compromis”. Aici am reacţionat dur, pentru că neobrăzatul (căruia am avut delicateţea să nu-i reproşez trecutul niciodată) a fost treizeci de ani membru PCR. Când ai fost trei decenii comunist-cotizator măcar ai decenţa să taci din gură. Nu-l cataloghezi tu, secătură comunistă, drept „personaj compromis” pe Vintilă Horia. Au răspuns cu entuziasm cei de calitate. Corin Braga printre ei.

 

31 august. Faptul că Marian Zidaru ori Silviu Oravitzan au început sau terminat o lucrare; faptul că Nichita Danilov, Dan Stanca au scris un capitol dintr-o nouă carte, sau că Şerban Foarţă a mai compus un triolet în fa major; faptul că un creştin adevărat, preot, călugăr sau laic, s-a rugat din toată inima lui Dumnezeu pentru semenii lui reprezintă „cele mai importante ştiri” pentru mine. Ce pot afla „mai mult” de la jurnalele radio sau TV? ♦ În fiecare secundă simţi tripla cenzură din România postdecembristă. Pe plan religios, din partea sinodului BOR. Pe plan politic, din partea Cominternului capitalist. România nu este decât o biată colonie germano-americană, oricât s-ar împăuna „patrioţii” în mass media. Ultima dovadă: trei săptămâni au urlat împotrivă şi până la urmă tot pe utecistul americanodul Ungureanu l-au votat în fruntea SIE. Pe plan cultural, din partea a două grupuscule înfeudate ateismului liber-schimbist: GDS şi Obscul. Singurii scăpaţi de sub control, neavând funcţii şi cu o slabă vizibilitate publică (mass media îi omite sistematic, după directive) sunt cei cu adevărat importanţi. Ei vor deveni „repere”, „modele” inutile peste vreo cincizeci de ani. Când păşunile patriei vor fi păscute şi de bipezi.

 

1 septembrie. Doamna G.D., biblioteca Academiei, îmi scrie că „nu sunt bani” pentru pachetul Eliade (un fleac de sumă, dar necesară continuării Noului Testament). Hotărârea îi aparţine directorului bibliotecii. Cine sunt aceşti indivizi care conduc instituţiile din România? Ce legătură au ei cu România? De ce nu conduc eu, de pildă, această bibliotecă, aşa cum ar fi normal? Te uiţi la figurile unor Dragnea, Blaga, Oprea, Iliescu, Udrea, Tomac şi pricepi imediat de ce nimic nu merge sau merge de-a-ndoaselea. Aceşti inşi (cu miile) nu sunt în stare să trăiască decât pe spinarea altora. Şi iarăşi, te uiţi la chipurile unor ţărani, intelectuali sau artişti autentici şi vezi, de la prima ochire, că nu au cum să ajungă niciodată „politicieni”, adică, nefăcători-de-nimic, trăitori pe spinarea altora. În Antichitate, politica era socotită cea mai subtilă şi mai dificilă „artă”/meserie. Acum a devenit mocirlă. Să-i comparăm, preţ de o secundă, pe Blaga sau Tomac cu Pericle şi Alcibiade! Se sparie şi râul Prut (cu sensul francez al termenului).

 

2 septembrie. Scrisoare de la Cristina Horia. Nu va putea veni la colocviul dedicat tatălui ei (va organiza unul, ea însăşi la Madrid), dar vestea o bucură enorm. Am îndemnat-o să caute în biroul-bibliotecă manuscrise inedite şi, bomba bombelor, îmi scrie că tocmai a descoperit un dosar cu pagini memorialistice în română. Aştept precizări. Cristina citeşte şi vorbeşte româneşte. Îmi va da amănunte după ce parcurge dactilograma.

 

4 septembrie. La buna vestire (Luca 1,36) îngerul îi spune Mariei Luca: „Iată, Elisabeta, ruda (syngenis) ta, şi ea a zămislit un fiu la bătrâneţe.” Din text rezultă că Maria şi Elisabeta sunt rude, nu verişoare. O sugestie târzie, probabil a lui Wycliffe, stă la originea tradiţiei conform cărora cele două ar fi verişoare. Destul de puţin plauzibil, dacă ne gândim la marea diferenţă de vârstă dintre ele. Personal, cred că syngenis are o semnificaţie simbolică. E vorba nu de o rudenie biologică, ci de una... teologică. Maria, adolescenta fecioară, din care se va naşte Mesia, reprezintă noul popor al lui Dumnezeu, conform ecleziologiei lucaniene; Elisabeta este „ruda” veterotestamentară, din pântecele căreia se va naşte ultimul mare profet, Înaintemergătorul. Printr-un singur cuvânt Luca recuperează întreaga tradiţie iudaică. Alt episod problematic: preotului Zaharia i se aduce la cunoştinţă naşterea fiului său, de care el se cam îndoise. Dumnezeu îl amuţise pentru un timp (de fapt, Zaharia devenise surdo-mut). În ziua a opta, Botezătorul e tăiat împrejur şi i se dă un nume. Participă rude, cunoscuţi, vecini. Toţi vor ca pruncul să se numească „Zaharia”, dar Elisabeta se opune şi strigă: „Se va numi Ioan!” Discuţii, hărmălaie. „Cum se poate? După tradiţie, primului-născut trebuie să i se dea numele tatălui” etc. Luca notează (1,62): „Au început să-i facă semne din cap tatălui, cum ar vrea să se numească?” Verbul enneuein înseamnă „a da din cap”. Cei prezenţi îi fac semne cu capul lui Zaharia pentru a-l întreba cum să fie numit pruncul? Dacă ar fi fost doar mut (nu şi surd), Zaharia ar fi auzit întrebarea. Din text rezultă că Zaharia nu se putea înţelege cu cei din jur decât prin semne. Problemă: cum se putea transmite dând din cap conţinutul unei astfel de întrebări: „Ce nume vrei să-i dai copilului?” Subiect de examen la pantomimă!

 

5 septembrie. Dacă Marcu şi-ar fi scris Evanghelia pe facebook sunt aproape sigur că n-ar fi avut niciun like.

 

6 septembrie. Nu pot fi credincios practicant decât în Occident. Pseudopopii, pseuodepiscopii români m-au alungat din bisericile ortodoxe. Cu megafoanele isterice, cu predicile analfabete, fără conţinut, cu ritualismul bombastic. Atâta timp cât tov. Calinic et comp. vor deranja întregul oraş urlând „slujbe” la megafon (unde este poliţia, unde sunt autorităţile?) nu voi pune piciorul în moscheea lor primitivă. Atâta timp cât Daniel Ciobotea nu-şi va educa popii şi nu va reforma liturghia (Isus nu-şi adormea ucenicii, îi trezea!) nu voi participa la batjocorirea euharistiei. Cine nu reacţionează la dezastrul din jur nu are dreptul să se plângă ori să ofere lecţii de laşitate „diplomată” altora.

 

7 septembrie. Din a doua jumătate a secolul al II-lea, dar mai ales o dată cu domnia lui Constantin, creştinismul a adoptat modelul ierarhic al pagânismului (Imperiul), trădând evanghelia lui Isus. Dacă nu mă înşel, Isus a murit pe cruce tocmai pentru că a refuzat să joace rolul unui Mesia politic. Din cauza acestei contaminări timpurii se uită că principiile democraţiei actuale nu provin din pagânismul atenian, ci din Evanghelie. Democraţia ateniană refuza dreptul la vot a peste 70% din locuitorii polis-ului (meteci şi sclavi). Şi, apoi, cum se poate numi „democraţie” un regim bazat pe dualitatea „stăpâni” versus „sclavi? Democraţia modernă se înrădăcinează în principiul egalităţii evanghelice, predicat de Isus apostolilor (Luca 9 e doar unul din pasajele-cheie). Prin urmare, atunci când se aleg primari, senatori, deputaţi, preşedinţi etc., aceste personaje nu sunt alese ca să-i stăpânească, ci ca să-i slujească pe cetăţeni. În ţările cu democraţie bananieră, precum RSR, unde şi Biserica e pe model păgâno-dictatorial, aleşii sunt percepuţi ca „stăpâni”. Nu mai vorbesc de părerea „aleşilor” despre ei înşişi! N-am cunoscut un singur politruc român care să nu se considere cel puţin Alexandru Macedon sau Napoleon Bonaparte.

 

8 septembrie. Bancul zilei de ieri: „Pe 7 septembrie 2015, Majestatea Sa Regele Mihai a decis retragerea calităţii de membru al Ordinului Coroana României, în grad de Ofiţer, domnului Sorin Mircea Oprescu. Această decizie a fost luată în conformitate cu prevederile Statutului Ordinului Dinastic Coroana României din 30 decembrie 2011. Domnul Sorin Mircea Oprescu a fost informat printr-o scrisoare din partea Cancelariei Decoraţiilor Regale despre retragerea acestui Ordin”. Dar socrul lui Radu Duda nu ştia cine este Sorin Oprescu atunci când l-a decorat? Chiar e nevoie de har divin pentru a cântări personajul? Pentru ce merite a ţinut să-l decoreze? Încă o dată mă felicit că n-am primit nicio bucată de tablă din partea unei asemenea „Case Regale”. Păcat şi de monarhia română şi de timpul nostru pierdut pentru ea.

 

9 septembrie. Bancul zilei de azi: „Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului a intrat pe piaţa energiei regenerabile din România, cumpărând o microhidrocentrală. Obiectivul se numeşte Călugăriţa (sic!) şi este situat în bazinul râului Valea lui Stan (județul Argeș). Microhidrocentrala a fost cumpărată de Arhiepiscopia din Curtea de Argeş de la Societatea Hidroelectrica S.A., în urma unei licitaţii. (...) Potrivit anunţului Hidroelectrica, preţul de pornire a licitaţiei, pentru CHEMP Călugăriţa, a fost de 1.706.300 de lei.” Bancul merită o amplă exegeză. Mă limitez aici la trei chestiuni: 1) de zece ani mă zbat, de unul singur, să ofer credincioşilor români, inclusiv ortodocşi, prima traducere ştiinţifică, amplu comentată a Noului Testament; BOR nu are un Nou Testament tradus ca lumea, dar cumpără HIDROCENTRALE. 0,01% din preţul acestei hidorcentrale mi-ar fi fost de ajuns pentru a plăti echipa, a lucra liniştit şi a publica cele şapte volume proiectate; 2) această achiziţie suprarealistă dovedeşte, o dată în plus, impotenţa şi incompetenţa statului român. Ce caută BOR în industrie? Statul român cu ce se ocupă? 3) dacă C. Argatu e „slujitor al lui Isus” atunci eu sunt mufti aztec, iar pisica mea doctor în teologie.

 

10 septembrie. În „Parabola fiului risipitor” tatăl îi spune fiului rămas acasă, egoistului care-şi apără privilegiile cu dinţii: „Copile, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale...” Este cea mai tulburătoare frază din literatura lumii şi orice comentariu i-ar sărăci conţinutul. O rostesc zilnic, ca pe o rugăciune de împăcare. ♦ Iubiţi-i pe copii cât sunt copii. Mai târziu ei pot ajunge: Iliescu, Băsescu, Brucan, Udrea, Năstase, Dragnea, Geoană etc.

 

13 septembrie. Un nou volum cu ilustraţiile lui Marian Zidaru, în colecţia Marile Texte ale Creştinimsului: Două Apocalipse ale lui Ioan. Am reluat şi Apocalipsa apocrifă, care conţine un dialog între Isus şi Ioan pe Muntele Măslinilor. Prima dată am publicat-o în volumul realizat cu Petru Creţia. El tradusese Apocalipsa canonică. Foarte nimerită concepţia grafică a volumelor. Adevărate albume de „artă teologică”.

 

15 septembrie. Papa Francisc i-a rugat (nu le-a dat ukaz, i-a rugat) pe toţi preoţii catolici să primească refugiaţi din Siria în parohii, până când aceştia îşi vor rezolva situaţia administrativă. Şi Papa Ioan Paul al II-lea îi îndemna, acum cincisprezece ani, pe creştini să nu se măcelarească în Serbia, dar cine-l asculta? Cei care l-am ascultat am fost taxaţi drept „naivi” sau „comunişti” (ajunsesem „comunist” în gura măcelarului de salon, Liiceanu). Creştinii îl ascultă pe Isus. De aceea ni s-au transmis Evangheliile. Creştinii nu-i ascultă pe Băsescu sau Orban.

 

16 septembrie. Celor care încearcă sa murdarească elita interbelică a României le-aş spune: preanefericiţilor, murdăriţi pentru că sunteţi ai nimănui. Dar nu-i smintiţi şi pe alţii! Eliade, Noica, Cioran, Vulcănescu, Vintilă Horia sunt prea importanţi ca să dispară în uitare. Cât de jalnici sunteţi „războindu-vă” cu asemenea coloşi care, în plus, nu mai au cum să se apere, decât prin operă. Eu îi citesc şi pe tov. Sadoveanu, şi pe tov. Călinescu, şi pe tov. Sartre, şi pe tov Prévert, deşi au fost comunişti sau complici ai comuniştilor. Mă uit cu plăcere şi la filmele tovarăşului Mihalkov, care şi-a renegat fratele pentru o carieră de slugă în URSS.

Profetul Intelectualilor Recenţi. Tehnică mixtă. 50 x 70 cm. Preţ: 5900 euro.

20 noiembrie. Telefon de la Basarab Nicolescu. Vrea să ne vedem la Bucureşti. Îl invit la Gaudeamus, unde voi lansa câteva cărţi. Nu-mi plac târgurile de carte româneşti, dar i-am promis Silviei.  

 

22 noiembrie. Lansarea volumelor din Noul Testament şi a celei de-a doua ediţii din Teme, personaje, sărbători... Au vorbit Lucian Dîncă, Marian Zidaru, Silvia şi Basarab Nicolescu. Basarab a început la un moment dat să-i apostrofeze pe trecători: „Opriţi-vă, indiferenţilor! La fel aţi trece şi dacă s-ar lansa o carte de Eminescu sau Elide? Aici aveţi un Eliade şi voi treceţi fără să vă pese...” Cu figura lui de strumf încărunţit nu putea provoca decât ilaritate. Dar câteva persoane s-au oprit, ba chiar au cumpărat cărţi. L-am zărit şi pe dl Nicolae Noica în asistenţă. Publică sistematic la Vremea. Haşişul de pe tort: o bătaie pe spate, apoi mi se întinde un exemplar din Balade, ofuri şi romanţe pentru autograf. Era... Dan Zamfirescu! La câteva secunde apare, din neant, Gelu Voican Voiculescu. Buimăcit, nu ştiu cum să reacţionez. Primesc un snop de complimente şi cartea de vizită. Cum să nu iubeşti Absurdul? Seara, în atelierul Zidarilor, cel nou, de lângă Casa Scânteii. Victoria ne-a pregătit o cină cu opt feluri vegetariene. Stăm pe scăunele mici, ţărăneşti. La un moment dat Basarab se clatină, gata să cadă. Îl prind la timp. I se oferă un fel de leagăn în care se cufundă ca un paşă.  

 

23 noiembrie. Radu Portocală a publicat la Editura Cartier din Chişinau Un preşedinte împotriva României, unde îşi „permite” să afirme că agenţii electorali, slugile regimului Băsescu (Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, Baconsky et comp.) nu sunt mai presus de slugile regimului Iliescu sau de slugile regimului Ceauşescu. Evidenţe, banalităţi de catehism socio-politic. Aflu că volumul e sabotat de propriul editor la presiunea mafiei băsiste. După ce l-a publicat (ştiind bine ce publică) editorul refuză, acum, să-l distribuie. Cenzura funcţionează impecabil. De fapt, e singurul lucru care „funcţionează impecabil” în „cultura” RSR.  

 

27 noiembrie. Plouă cu „teze de doctorat”! Strigător la cer nu e doar numărul, enorm, de analfabeţi care-şi iau „doctoratele” în România, strigătoare la cer sunt putreziciunea şi nesimţirea întregului sistem. Urlă unii de mama focului împotriva plagiatorului Ponta. Problema însă nu e Ponta, problema sunt directorul de teză al lui Ponta, rectorul Universităţii, prorectorul, membrii comisiilor de examinare/validare. Ponta nu şi-a atribuit singur, de capul lui, titlul de „doctor”. În cadrul aşa-zisului Minister al Educaţiei „funcţionează” comitete şi comiţii, plătite pentru a controla calitatea doctoratelor. De ce nu sunt traşi la răspundere membrii respectivelor comitete şi comiţii? Îi interesează pe aceşti indivizi care se ocupă de „educaţie” cum se pregăteşte, cum se desfăşoară, cum se suţine un doctorat într-o universitate adevărată, din Occident? Mereu aceiaşi habarneavuţi discută cu alţi habarneavuţi despre ceea ce habar nu au şi acest „habarneavutism” se numeşte, oficial, „competenţă”. Până când nu vor ajunge în puşcărie măcar o sută de pseudouniversitari care au acordat, din indolenţă, incompetenţă sau corupţie, titlul de „doctori” unor nulităţi, voi şterge din vocabular expresia „învăţământ românesc”. De ce oameni cu doctorate la Sorbona, Oxford sau Cambridge ajung şomeri în ţara unde rectori şi decani sunt inşi de mâna a patra, iar academicieni, lingăi de valoare îndoielnică? Nu mi-i pot închipui, nici în cele mai ridicole coşmaruri, pe Lorenzo Perrone, pe Monique Alexandre sau pe Charles Kannengiesser acceptând să conducă un doctorat à la roumaine.  

 

30 noiembrie. „O ţară plină de involuaţi, care te judecă nu după fond, ci exclusiv după formă, unde felul în care te îmbraci contează mai mult decât cel în care gândeşti, unde cravata ţine loc de creier, iar BMW-ul de competenţă, unde notorietatea e singurul lucru care interesează nu va putea fi niciodată condusă decât de lichele şi de scamatori. De aceea am renunţat, fără niciun regret, la cetăţenia română şi nu voi mai călca în veci pe acolo” . Asta îmi scrie D.G., despre care nu mai ştiam nimic de paisprezece ani, de când ne-am mutat la Rouen. Minte strălucită, caracter de oţel. Staţi liniştiţi, dragi compatrioţi, nu vă fură nimeni mititeii din castronul poleit cu muci. ♦ Eliade, Vintilă Horia, Virgil Ierunca deplângeau „ţiganizarea limbii române” sub comunism. Acum se poate vorbi, fără nicio exagerare, de cretinizarea ei prin intermediul mass mediei care, în mod normal, ar trebui să promoveze corectitudinea limbii române. Mecanismul e simplu: sfertodocţii îşi creează o aparenţă de fond preluând şi mestecând zece calcuri americane. Cretinul român (în special jurnalist) este convins de creşterea QI-ului prin folosirea unor barbarisme cu sens complet absurd în româneşte: „conferinţă” în loc de „colocviu, „simpozion” sau „congres”; „expertiză” în loc de „experienţă”; „listare” în loc de „imprimare”; „locaţie” în loc de... „loc”; „suport” în loc de „sprijin” ş.a.m.d. Dacă un colocviu se numeşte „conferinţă” atunci cum trebuie numită o conferinţă? Acum o săptămână şi ceva am ţinut o conferinţă la Blaj, iar acea conferinţă nu a fost nici colocviu, nici simpozion. Iar dacă am adoptat stupida şi atât de inestetica „locaţie” atunci să mergem cu ridicolul până la capăt şi să rebotezăm "mormântul" „locaţie de veci”. N-am întâlnit niciun român şlefuit care să folosească aceste barbarisme. Le întâlnesc în gura chelnerilor, a funcţionarilor, dar mai ales în gura jurnaliştilor de tous bords. Mă întreb, retoric fireşte, unde sunt academicienii, profesorii? Cineva trebuie să stopeze această profanare zilnică a limbii române. Nu sunt atât de absurd încât să neg evoluţia vocabularului. Limba română s-a format datorită unei permanente evoluţii, a sedimentării aluviunilor care s-au revărsat peste ea în diferite momente. Accept şi chiar folosesc termeni noi, atunci când e cazul. Dar sub nicio formă „locaţie de veci” sau „job”. Apropo, de ce nu e scris româneşte, „giob”, nu englezeşte.  

 

7 decembrie. Câteva zile în Normalistan. Azi, Sfânta Filoteia. Am mers la paraclis, dimineaţă, când era linişte. Acum au început răgetele prin megafoane. Biata Sfântuliţă, se răsuceşte în raclă. S-a încheiat colocviul Vintilă Horia (3-5 decembrie). Organizarea lui m-a epuizat, dar simt o împăcare. Biblioteca din Craiova (L. Dindirică) m-a sprijinit exemplar. Am fost cazaţi la hotelul Parc, zece minute până la sala de conferinţe. Basarab şi Marilena au sosit primii. L-am invitat şi pe Cristi Langa, apropiat de Vintilă în anii 1990-1992. El i-a recomandat duhovnicul, romano-catolic, pentru ultima spovedanie şi împărtăşanie. Corin n-a putut veni, fiind la un alt colocviu budapestan (anunţase din timp). Basarab i-a citit textul. Marilena a clarificat episodul interbelic, născut dintr-o confuzie de nume. Un văr al lui Vintilă, legionar, fusese luat drept Vintilă însuşi, iar greşeala (recunoscută de autorităţile antonesciene, cu scuze oficiale), s-a perpetuat din rea-credinţă sub comunişti, după "scandalul Goncourt"). Eu am vorbit despre Encuesta... şi Viaje..., cărţi fundamentale pentru definirea anvergurii intelectuale a lui Vintilă. Omul traversase cultura secolului XX în toate direcţiile, de la fizică şi psihologie până la istoria religiilor. Pe acest soclu solid şi-a clădit volumul despre „literatura secolului XX”. A treia zi a colocviului s-a desfăşurat la biblioteca din Segarcea, unde se adunase elita orăşelului în frunte cu primarul şi profesorii şcolii care poartă numele scriitorului („Horia Vintilă”, spun ei). Acolo a avut loc ceremonia decernării titlului de "cetăţean de onoare". Acum două săptămâni L.D. mi-a dezvăluit intenţia primăriei (doreau şi ei să-l omagieze, în felul lor, pe cel care se născuse la Segarcea). Cum distincţiile mă lasă indiferent am ridicat din umeri. Cu ce-l încălzeşte pe Vintilă Horia, dincolo de mormânt, un titlu de „cetăţean de onoare”? Oricum, hotărârea fusese deja luată în şedinţa de consiliu a primăriei. La prânz am stat la masă cu D. Dănişor, fost „camarad de arme”, acum rectorul Universităţii din Craiova. A vorbit numai el, olteneşte, rectoral. Eu m-am îndopat cu sarmale fără să uit de coniacul segărcean. Tatăl lui Dan, profesor de română, păstrează câteva poeme de-ale mele din facultate. Cum or fi ajuns la el? Voi publica Actele colocviului, în primăvară, la Vremea. Am lansat şi Memoriile unui fost Săgetător, publicat în regim de urgenţă. Cu acest volum s-a inaugurat Seria Vintilă Horia, pe care o visez de a atâţia ani. I-am propus lui Basarab coeditarea Actelor. Termenul de predare, februarie 2016, si Dieu nous prête vie! Mă concentrez pe cursul veneţian.  

 

10 decembrie. Brăila. Am vorbit despre Pateric şi Apocalipsă (Anticrist) într-o sală foarte elegantă vizavi de Muzeu. Seara, invitat de Rotary Club la un restaurant italian. Aflând că aş fi o „personalitate”, patronul a dorit să ne fotografiem împreună (mai are câteve „personalităţi” pe un perete: un domn Măruţă, un fotbalist român şi altul italian). Tot acolo am cunoscut o rudă a celebrului actor Totò, care m-a invitat să fac parte dintr-o lojă masonică din Marsilia. Am întins-o... englezeşte, spre hazul lui Costel Pătrăşcan şi al lui Paul Bordei.  

 

16 decembrie. A murit Florin Manolescu. Mă anunţă Basarab de pe aeroportul Charles de Gaulle. Primul care mi-a trimis textul despre Vintilă Horia, pentru congresul de la Craiova, a fost chiar Fl. M., scuzându-se că, din cauza unei „boli incurabile”, nu mai poate ieşi din casă. Îi expediasem câteva cărţi, pe care mi-a făcut bucuria să le răsfoiască. Pentru mine va rămâne una din cele mai frumoase întâlniri de la Filologie, autorul Enciclopediei exilului literar românesc. Cred că e cartea pe care am deschis-o cel mai des în ultimii ani.  

 

19 decembrie. Pe 17 şi 18 decembrie, la Madrid, alt colocviu dedicat lui Vintilă Horia, la care au participat, pe banii lor, şi trei români: Basarab Nicolescu, Mihaela Albu, Georgeta Orian. ICR de la Madrid n-a catadicsit nici măcar să asiste. O nesimţire fără margini. Cine conduce ICR Madrid? Nume şi prenume. Ruşine să-i fie! Ruşine să-i fie şi lui R. Boroianu de la ICR Bucureşti, nepot al Jeanei Ghenea, bună prietenă cu Vintilă. În privat R.B. se laudă cu rubedeniile, în public respectă fără crâcnire ukazurile comuniste. Basarab îmi scrie: „Colocviul de la Alcalà de Henares a fost reuşit, în ciuda absenţei mijloacelor financiare. Reprezentarea spaniolă a fost excelentă. Autorităţile universitare au fost şi ele prezente. Public numeros: o sută de persoane în prima jumătate a zilei şi vreo patruzeci în a doua. Din România: Georgeta Orian şi Mihaela Albu. A fost şi un articol de o pagină în ABC. Foarte emoţionant parastasul de la cimitirul din Madrid, celebrat de ÎPS Timotei, episcop, şi doi preoţi, lângă mormântul lui Vintilă Horia. ICR-ul trebuie să îşi muşte degetele. Au ratat o bună ocazie de a se afirma în Spania. Trebuie neapărat să se voteze o lege pedepsind acţiunile antiromâneşti.” Da, îl acuz public pe numitul Radu Boroianu, directorul aşa-zisului Institut Cultural Român, pentru sabotarea culturii române, pe care e plătit să o promoveze. Basarab are dreptate: „Trebuie votată urgent o lege pedepsind acţiunile antiromânesti.” Dar cine să o voteze? De ce L. Dindirică şi cei de la Craiova au putut organiza un colocviu "Vintilă Horia", iar Academia, Muzeul Literaturii, ICR, universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi etc. nu? Pentru ce-şi iau salariile româneşti aceşti indivizi? Francezii îl onorează pe Céline, norvegienii îl onorează pe Hamsun, americanii îl onorează pe E. Pound, italienii, pe Giovanni Papini etc.  

 

26 decembrie. Ediţia a doua a volumului Copilăria lui Isus. Cadou pentru Irinuca şi Paul. Cu ilustraţiile superbe realizate de Malvine şi paginarea Lilianei. Tipărită pe hârtie bună, copertă cartonată, la Tracus Arte. Au fost atâtea peripeţii, enervări şi cu acest volum, încât aproape nu mă bucur. Primit de la Malvine câteva tablouri reproduse în carte: scena aplecării palmierului desupra Fecioarei, în pustiu; apa încercării; scena îmblânzirii leilor de către Isus copil. Totuşi, al cincilea an de Crăciun fără Crăciun. Irinuca şi Paul îi colindă pe Niş. şi Mărc.. Papa inexistă. Logica divinităţii patrupede!

Biroul-biblioteca al lui Vintilă Horia, Collado Villalba (Spania). Foto: Cristina Horia.